Monday, 14 June 2010

romani.. doar semne de intrebare..?!?!?!?!?


Un italian angajeaza 3 romani sa-i vopseasca gardul care imprejmuia
casa. Dis-de-dimineata, inainte de a pleca la serviciu, italianul le
da celor 3 instructiunile:

-Aveti aici 3 galeti de vopsea care va vor ajunge sa vopsiti tot
gardul. In bucatarie e mancare, cand o sa va fie foame, va puteti
servi. Aaa, era sa uit. Ati vazut calul pe care il tin inchis in
spatele curtii? Sa nu cumva sa lasati poarta dechisa sa scape de acolo
ca nu stiu ce fac cu voi. S-a inteles?

-Am inteles sefu,raspund romanii intr-un glas.

Pleaca italianul, iar romanii se apuca de treaba. Nu dupa mult timp,
unul din ei zice:

-Ma, mie mi-e foame, hai sa vedem ce are asta de mancare!

Bucataria italianului, plina de bunatati. Dupa un ospat pe cinste,
romanii cauta si ceva de baut, dar nu gasesc decat apa si suc. Atunci,
unul dintre ei zice:

-Ma, stiu eu cum sa facem rost de bautura. Mergem si vindem o galeata
de vopsea, cumparam bautura, iar vopseaua de ramane o mai diluam, o
mai “lungim” si terminam noi gardul. Dupa ce au baut s-au apucat de
vopsit, dar cand mai aveau vreo 3 m din gard se termina vopseaua.

-Acum ce dracu facem? De unde luam vopsea? Italianul o sa-si dea seama
ca noi am luat-o…

-Ma fratilor, las’ pe mine,zice unul mai istet, ca stiu eu cum facem.
Mai strangem putina vopsea pe pensula si dam pe botul la cal, iar cand
va veni italianul ii vom spune ca acesta a scapat si a mancat-o.

Zis si facut. Pe seara, ajunge si italianul acasa.

-Ma, ce-ati facut cu vopseaua? Eu am calculat la fix si trebuia sa va ajunga.

-Sefu’, ne pare tare rau, dar a scapat calul si a mancat-o.

La auzul acestor vorbe, italianul intra in casa, ia pusca si nici una
nici doua, impusca calul.

-Ce naiba dom’le, pentru o galeata de vopsea ai omorat saracul animal?
Iti cumparam noi alta…

-Ba fratilor, vedeti voi casa asta? Tot cu romani am facut-o. Da-l in
mortii mamii lui de cal ca mi-a mai mancat si 30 de saci de ciment,
800 de caramizi, 4 grinzi…

Wednesday, 26 May 2010

Tu, Nichita...

Mircea Cărtărescu

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

citesc